Dumnezeu a creat mai întâi mama, și a fost bine. Mama este începutul, mama este viața de aici, și de dincolo, înainte de începutul lumesc.
Și Dumnezeu a privit către mamă și către puiul ei, înduioșat de îmbrățișarea lor caldă, perfectă, apoi a spus: "Voi înfășura în jurul vostru scut din aripi de înger. Puternic pe dinafară, care să vă protejeze, dar în același timp, cald pe dinăuntru, care să vă completeze iubirea și sufletul familiei."
Cineva care să se joace cu copiii, chiar înainte de somn, de-a luptele, de-alergatul sau de-a cursele cu mașini.
Cineva care să-i învețe pe copii despre pârțuri, despre motoare și mașini, și despre pescuit. Și despre alte sunete ciudate obținute în moduri nu tocmai obișnuite.
Cineva care să le spună copiilor povești de noapte bună, să-i învelească în păturică până sus de tot, să le acopere și năsucurile.
Cineva care să facă schimb cu mama epuizată a micului lor bebeluș, să mângâie și să legene în mijlocul nopții burtici chinuite de colici ori să aline durerea gingiilor umflate străpunse de dințișorii ce abia se ivesc.
Cineva care să le ofere sentimentul de siguranță, că atâta vreme cât va fi pe pământ, va fi acolo să strângă cioburile sparte, să le lipească la loc.
Cineva de pe umerii căruia lumea se vede de sus de tot și este fantastică.
Și apoi Dumnezeu a creat tatăl.
